Ioana Samoilă
În România contemporană, strigoiul reprezintă un paradox care nu numai că uneşte tradiţii ortodoxe Est-Europene şi credinţe păgâne, dar reprezintă si legatura profundă dintre viaţă şi moarte. Strigoiul este o formă de existenţă specifică tărâmului românesc care se aseamănă ideii vampirului occidental prin faptul că nu este cu adevarat un organism viu. Ideea vampirului vestic, în forma sa actuală, combină elemente multiculturale care dau naştere unor mituri atrăgătoare, transcenzând spaţiul si timpul, dar şi unor analize intelectuale sau practice. Deşi strigoiului variază semnificativ faţă de vampirii prezentaţi în scrierile beletristice, implementarea lor practică poate fi privită ca opunându-se şi contribuind simultan la formarea acestor ideilor vestice. Vampirii folclorici şi fictionali sunt două categorii care contrastează în cadrul unei înţelegeri cosmologice. În timp ce primul aparţine fundalului ţărănesc “locuind” în cimitirul în care a fost îngropat, cel din urmă este creat numai pentru a înfăţişa o aură sinistră şi înfricoşătoare. Această lucrare analizează strigoii ca şi creaturi mitologice în folclorul din zona Olteniei în sud-vestul României, fiind susţinută de o istorisire a prietenei mele, Cristina Zamfir.
În Oltenia, strigoii sunt o combinaţie interesantă de vampiri folclorici, vârcolaci şi oameni. Localnicii îi descriu ca fiind cadavre neputrezite, pline de sânge, care învie şi se plimbă printre cei vii, făcându-le rău. În relatările ei, Cristina spune că în satul bunicilor săi, Siliştoara, oamenii cred că strigoii pot fi ori oameni vii ori cadavre care nu se descompun. Se spune că strigoii se întorc din morţi şi îşi ucid rudele sau animalele din gospodărie prin tortură, desfigurare sau sufocare. Ei mănâncă inimile oamenilor sau animalelor, le sug sângele şi adesea cer mâncare, băutură şi haine. Din cauza ‚nevoii’ lor de a consuma sânge, dar şi a poveştilor legate de crimele comise de strigoi, numeroase mituri moderne despre vampiri au evoluat pe baza acestor credinţe populare, supravieţuind prin practici sociale.
În diferite părți ale României, termenii strigoi, moroi sau vârcolac sunt adesea folosiţi pentru a se referi la stări mentale și trupeşti ale oamenilor răi sau morți. Credința în strigoi este atât de adânc înrădăcinată în tradițiile din Oltenia, incât numeroase incantaţii se folosesc şi astăzi in procedee informale sau de natură ceremonială. Un exemplu special de alungare a forțelor răului și de neutralizare a prezenței strigoilor este următorea incantație:
Tu moroiule,
Tu strigoiule,
Tu să-ți mănânci inima ta,
Mațele tale,
Ficații tăi,
Carnea ta,
Oasele tale,
Pielea ta,
Că cu cuțitul te-oi tăia,
Cu vin te-oi uda,
Cu busuioc te-oi afuma,
Cu tămâie te-oi tămâia,
Că inima ți-oi lua,
Și cu cuțitul oi tăia-o,
Și-oi face-o nouă bucățele,
Și-oi arunca-o peste nouă vâlcele,
La nouă cățele.
Deşi aceste creaturi mitice sunt marcate de spaţiul htonic, ele incă păstrează un rol activ in credinţele şi practicile locale. Legătura indisolubilă dintre dimensiunea mitică și practică menține vechi credințe provinciale și crează, în acelaşi timp, noi interpretări adaptate timpului prezent. Deşi miturile strigoilor ocupă un spaţiu liminal în conştiinţa colectivă, acestea pot fi utilizate pentru a pune la îndoială “realitatea”. Începând cu scrierile literare şi ştiinţifice despre vampiri din perioada Iluminismului, un proces specific diferenţiativ a început să fie utilizat Europa de Est. Într-o epocă ce avea ca scop întronarea Raţiunii ca referinţă supremă, apariţia şi rapida dezvoltare a miturilor vampirice au luat forme specifice în spaţii contextualizate. Revoluţia ştiinţifică nu a eliminat “miraculosul” aşa cum îşi propusese, ci l-a împins din istoria academică spre culturi populare şi credinţe locale. Procedeele de reformare ale secolelor XVII şi XVIII au inclus doctrine religioase care au combătut o serie de idei şi practici văzute ca arhaice, demonice sau superstiţioase. Deşi fără această intenţie, tratatele ‚civilizatoare’ ale Iluminismului au documentat şi acreditat existenţa vampirilor în spaţiile intelectuale şi practice. În aceste circumstanţe, Europa a devenit locul în care întregi cortegii de fiinţe mitologice şi întamplări miraculoase s-au strecurat şi au “locuit’ pentru următoarele secole.
La o primă vedere, strigoiul pare doar un duplicat al vampirului occidental, însă rădăcinile acestuia sunt situate în percepţii folclorice seculare. Aceste entităţi sunt local interpretate ca simultan umane şi inumane, având trăsături feminine sau masculine, dar şi dispoziţii nepământeşti. Se spune că strigoii sunt prinşi la graniţa dintre lumi şi nu îşi pot depăşi condiţia decât dacă sunt ajutaţi de cei vii. Potrivit lui Murgoci (1926) există unele bariere unde ‚nu cântă nici cucul şi nu latră nici câinele’, unde strigoii morţi întâlnesc strigoii vii pentru a-i învăţa incantaţii şi vrăji. Aşadar, in mediul rural din aceasta zonă a Olteniei, relaţia dialectică dintre realitate şi infern completează doctrina ortodoxă care leagă profanul și divinul. Astfel, cele trei niveluri ale existenței – subteran, pământesc și divin – sunt indivizibile iar călătoria spirituală în și prin ele este vazută ca fiind posibilă din punct de vedere spiritual . De asemenea, se crede ca orice persoană poate dobândi caracteristici similare celor vampirice, dar această condiţie nu este imobilă sau ireversibilă. Prin practici şi ritualuri bine definite, orice om are posibilitatea de a obţine şi/sau de a dizolva “forma” de strigoi.
Pe scurt, strigoiul este o condiţie dobândită în anumite contexte ca urmare a unor descântări, blesteme sau efectuări de fapte malefice, şi totodată o entitate care şi-a pierdut identitatea culturală. Ei sunt de cele mai multe ori asociaţi cu sufletele tulburate ale morţilor care se ridică din mormânt, insă unii pot fi oameni vii care şi-au exteriorizat anumite intenţii răuvoitoare de-a lungul vieţii.
Vă voi expune în continuare o poveste interesantă narată de Cristina, care, in primăvara anului 2011, în satul Siliştoara, a asistat la un ritual de “destrigoire”.
Marin Copcea, străbunicul Cristinei, a fost considerat in timpul vieţii un strigoi care aduce necazuri rudelor sale. În ziua în care a murit, Marin a fost mai întâi înjunghiat cu un ţăruş de lemn în inimă. Cristina relatează că, în ziua următoare, rudele au văzut sânge curgându-i din nas în timp ce faţa îi era rumenă. Sângele proaspăt, neînchegat, dar şi diferite sunete postmortem au fost imediat considerate semnalmente ale condiţiei sale de strigoi, aşadar vârstnicii familiei au apelat la un om dintr-un sat vecin, cunoscut ca performând înjunghieri de strigoi. Cel din urmă a luat tot un ţăruş de lemn şi a străpuns prima oară buricul, apoi –folosind acelaşi ţăruş- a înjunghiat inima. Băţul a fost lăsat în cadavru pentru ca rana să nu se vindece.
Când Marin era pe patul de moarte, rudele au început să efectueze ritualuri tradiționale pentru a-l ajuta să moară cu ușurință. Lumânările aprinse în jurul muribundului trebuiau să îl vegheze în călătoria către lumea de dincolo. Deşi era într-o stare generală de inconştienţă, Marin s-a trezit într-una din zile spunând familiei că şi-a întâlnit rudele decedate şi că acestea îl aşteaptă. De asemenea, el a spus că trebuie să plătească pentru a intra în lumea cealaltă. Pentru că începuse să gesticuleze intens şi să ceară bani, rudele i-au dat ce a cerut. Un alt amănunt crucial în poveste este faptul că vaca familiei a murit la doar câteva minute după Marin. Cristina spune că străbunicul ei a avut numeroase discuţii cu fiica lui în privinţa vânzării animalului, insă întotdeauna el se incăpăţâna să o păstreze. După moartea vacii –care a fost descoperită întâmplător de un membru al familiei- concluzia imediată a fost că Marin a preferat să ia animalul cu el decât să îl vândă. Așa cum am menționat mai devreme, se consideră că strigoii au tendința de a ucide rude sau animale de care sunt deosebit de atașați.
Cristina a menționat că procedurile de “destrigoire” în familia ei au fost alimentate și de faptul că Marin s-a născut cu ‚scufie’ (reziduuri de placentă pe capul nou-născutului). Potrivit unor convingeri populare, o persoană poate să se nască strigoi în cazul în care placenta rămâne pe capul sau corpul bebeluşului și ajunge să fie înghiţită de acesta. O persoană poate şti dacă s-a născut cu ‚scufie’ şi îi poate alerta pe cei din jur că există riscul de a dobândi caracteristicile unui strigoi în timpul vieţii sau după moarte. O idee prezentă în comunităţile rurale este ca cei născuţi cu ‚scufie’ devin vampiri într-un interval de şase săptămâni de la moartea lor, motiv pentru care, in practica locală sunt încorporate precauţii şi ritualuri – cum ar fi utilizarea de apă sfințită, cruci si usturoi. Un alt exemplu de astfel de practică este distrugerea placentei cu care a fost născut copilul. După acest act, moaşa care supervizează naşterea ar trebui să iasă afară cu pruncul şi să anunţe ceilalţi strigoi că nou-născutul va fi eliberat de rău şi va aduce numai noroc printre oameni. În cultura populară, vampirii care înceteaza să mai fie vampiri, aduc binecuvântare. Se crede, de asemenea, că această condiţie poate fi transmisă copiilor nebotezaţi, ucişi sau născuţi din relaţii incestuoase. După cum putem observa, apariţia acestor transformări ”inumane” sunt în strânsă legătură cu încălcarea unor norme sociale, umane şi culturale.
Strigoii vii pot reţine această condiţie şi după moarte, transformându-se în strigoi morţi. Cei ce au blestemat, s-au ocupat cu magie, vrăji şi vrăjitori în timpul vieţii sunt priviţi ca potenţiali strigoi. Deoarece străbunicul Cristinei “avea un temperament puternic şi obişnuia să blesteme atunci când se înfuria”, cei ce l-au cunoscut s-au temut de cuvintele şi acţiunile sale atât viu cât şi mort.
Un rol important în practicile moderne privind strigoii îl constituie frica. În acest context, ideea creştin-ortodoxă care susţine o demarcare clară a sufletului şi a trupului este adaptată tradiţiilor populare.
Conform ortodoxismului, sufletul omului rămâne în dimensiunea pământească pentru cel puţin 40 de zile după moartea trupului. Aceasta este cea mai susceptibilă perioadă pentru ca trupul neînsufleţit să devină strigoi. Schimbarea acestei condiţii poate fi realizată numai prin rituri contextualizate de trecere. Ca urmare, numeroase incantaţii şi practici folclorice (aseamanătoare activităţilor liturgice) au ca scop neutralizarea răului. Frica localnicilor că sufletele celor morţi se pot intoarce la viaţă –fie în trup, fie în afara acestuia- este principalul motiv pentru care miturile despre strigoi sunt constant aduse în discuţie, menţinute şi efectuate.
În Oltenia, strigoii reprezintă o condiţie şi o entitate inerent omenească. Teama de ființe mitologice este asociată cu însăși înţelegerea conceptul dialectic viață-moarte. Credinţa folclorică privind morţii care nu sunt întotdeauna în măsură să rupă legăturile cu viaţa pământească dă naştere unor comportamente speciale care împuternicesc şi “însufleţesc” miturile strigoilor. Fiind la graniţa dintre mister şi paradox, păgânism şi creştinism, fantezie şi realitate, miturile nu sunt doar un numitor lipsit de semnificaţie. Acestea sunt deschise interpretărilor, veşnic variabile şi schimbătoare, şi au un rol activ în practicile sociale care formează în mod constant un “modus operandi” al percepției umane.
Оставяне на коментар